Fostul președinte Ion Iliescu s-a stins din viață la vârsta de 95 de ani. Acesta a suferit mai multe complicații la nivelul plămânilor, fiind internat la secția ATI în cadrul spitalului SRI „Agrippa Ionescu” din Capitală din data de 9 iunie.
Cine a fost Ion Iliescu?
Născut în 3 martie 1930 în Oltenița, acesta era fiul lui Alexandru Iliescu, fost comunist ilegalist (a fugit clandestin în 1931 în URSS) și al Mariei Dumitru Toma, de origine bulgară. La vârsta de un an a fost abandonat de mama lui naturală, care nu s-a interesat niciodată de soarta lui. La scurt timp Alexandru Vasile Iliescu s-a căsătorit cu Maria P. Iliescu, care l-a crescut pe Ion Iliescu. Conform ziarului Evenimentul zilei, mama sa naturală, Maria Toma, era fata unor rromi din Bulgaria, iar mama sa vitregă, Maria, era tot de etnie rromă, fiind soră cu mama lui Florin Cioabă.
Conform propriilor declarații ale lui Ion Iliescu, bunicul său, Vasili Ivanovici, a fost un evreu din Imperiul rus care, din cauza convingerilor sale socialiste, a fost nevoit să se refugieze în Regatul României. A intrat în Uniunea Tineretului Comunist în 1944 și în Partidul Comunist Român în 1953 unde a avansat în carieră devenind secretar al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist din 1956 și membru al Comitetului Central al PCR.
Ion Iliescu a absolvit Liceul Spiru Haret din București în anul 1949, după care studiat mecanica fluidelor la Institutul Politehnic București, iar apoi la Institutul Energetic al Universității din Moscova. În timpul șederii sale la Moscova a fost secretar al „Asociației studenților români”. Se credea că îl cunoștea pe Mihail Gorbaciov, cu toate că atât Ion Iliescu cât și Gorbaciov au negat în repetate rânduri acest lucru. Cu toate acestea, în 1990, în revista Paris Match s-a speculat că Nicolae Ceaușescu credea că ar fi existat o conexiune între cei doi, deoarece în timpul vizitei lui Gorbaciov în România din iulie 1989, Iliescu a fost trimis în afara Bucureștiului pentru a preveni orice contact între cei doi. Iliescu este căsătorit din 1951 cu Elena „Nina” Iliescu, dar nu au avut niciun copil pentru că soția sa a avut 3 pierderi de sarcină.
Ion Iliescu vorbește limbile română, engleză și rusă.
La 19 august 1956 a fost ales președinte al Comitetului de organizare a Asociațiilor Studențești, apoi al Consiliului (martie 1957). Ulterior a devenit șef de secție la CC al PCR (1965), prim-secretar al CC al UTC.
La un moment dat a ocupat funcția de șef al Departamentului de propagandă al Comitetului Central al PCR. A servit mai târziu ca ministru pentru problemele legate de tineret între 1967 și 1971.
Cu toate acestea, în 1971, Ceaușescu, care se simțea amenințat de Iliescu (văzut de mulți ca moștenitorul lui Ceaușescu), l-a marginalizat pe acesta și l-a îndepărtat din funcțiile politice majore, fiindu-i atribuită funcția de vice-președinte al Consiliului Județean Timiș între 1971 și 1974, apoi cea de președinte al Consiliului Județean Iași (1974-1979). În 1979 a fost numit Președinte al Consiliului Național al Apelor, înlocuindu-l pe Florin Iorgulescu. Ion Iliescu este eliberat din funcția de membru al CC al PCR la 22 noiembrie 1984 și eliberat din funcția de Președinte al Consiliului Național al Apelor, fiind numit director al Editurii Tehnice, funcție pe care a ocupat-o până în decembrie 1989.
Iliescu și revoluția din 1989
În timpul revoluției din decembrie 1989, Iliescu și o parte a disidenților politici au constituit Frontul Salvării Naționale, care a preluat puterea cu sprijinul forțelor armate conduse de Gen. Stănculescu. Iliescu a fost recunoscut ca lider al FSN și , prin urmare, al autorității provizorii a statului până la alegerile din 1992. Calitatea de lider provizoriu a statului a fost recunoscută și de Consiliul Frontului Salvării Naționale care s-a constituit ulterior din membrii FSN și a partidelor noi create.
Un document descoperit în arhiva Ministerului de Afaceri Externe polonez confirmă că, la 23 decembrie 1989, Ion Iliescu și Silviu Brucan au rugat Moscova- prin intermediul ambasadei- să trimită un ajutor militar „pentru că singuri nu se pot descurca”, potrivit formulării din document. Răspunsul URSS a fost că „sunt gata să trimită orice fel de ajutor cu excepția intervenției trupelor”, se precizează în document. Solicitarea de către Iliescu a intervenției militare rusești este confirmată de mărturiile unor personaje-cheie ale Revoluției române. Este vorba de cele ale lui Dumitru Mazilu, fost prim-vicepreședinte al Consiliului FSN, ale generalului Ion Hortopan, fost comandant al Infanteriei și Tancurilor (decedat în 2000), ale viceamiralului (în rezervă) Ștefan Dinu, care în decembrie 1989 era șef al Direcției de Informații a Armatei (DIA) și ale lui Ștefan Gușă Șef al Marelui Stat Major General în decembrie 1989, care s-a opus fățiș și vehement acestei inițiative. Conform declarațiilor lui Hortopan în fața Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din decembrie 1989 , acesta a fost de față când Iliescu a dat acel telefon.
Iliescu a propus o democrație originală cu alegeri la care puteau participa mai multe partide. Iliescu a susținut mai degrabă adoptarea la scară larga a reformelor în stil Perestroika decât eliminarea completă a instituțiilor existente. A avut o legătură puternică cu puterea de la Moscova care a fost dovedită de primirea călduroasă a noului regim de către conducerea URSS, precum și faptul că primul acord internațional post-revoluționar a fost semnat cu URSS.
Iată ce declara Iliescu în decembrie 1989, vorbind despre soții Ceaușescu: „s-au autointitulat comuniști, nu au nimic de-a face nici cu socialismul, nici cu ideologia comunismului științific. Au întinat numai numele Partidului Comunist Român, au întinat numai memoria celor care și-au dat viața pentru cauza socialismului în această țară.”
Pe 22 decembrie 1989, în jurul orei 14:35 (la două ore după fuga cuplului prezidențial Nicolae și Elena Ceaușescu), Ion Iliescu a apărut în studioul 4 al Televiziunii Române și a condamnat regimul Ceaușescu, catalogând măsurile sale ca o „crimă odioasă”
Imediat după revoluție
După revoluție Iliescu a fost membru fondator al Frontului Salvării Naționale (FSN), urmând transformările sale în FDSN (Frontul Democrat al Salvării Naționale), apoi în Partidul Democrației Sociale din România (PDSR) și în final în Partidul Social Democrat (PSD).
Consiliul Frontului Salvării Naționale s-a prezentat poporului ca organizator al primelor alegeri libere, după care urma să se autodizolve. O dată cu dizolvarea acestuia, mare parte din membrii au format FSN, care a candidat în primele alegeri și le-a câștigat cu 70% din voturi.
Ca membru fondator, Iliescu a rămas în FSN, organizația trecând prin câteva scindări politice care au dus la formarea FDSN-ului (aripa Iliescu) ulterior schimbându-și denumirea prin diferite fuziuni în Partidul Democrației Sociale din România (PDSR), apoi Partidul Social Democrat (PSD)
Sub presiunea evenimentelor care au condus la mineriade, atitudinea lui politică a virat cu timpul de la un susținător al Perestroikăi, la social-democrație, aliniindu-se spectrului politic occidental de stânga. România, și în special aripa naționalistă, a fost dur criticată pentru faptul că, în comparație cu celelalte state din blocul comunist, a avut tendința de a reține elementele de bază comuniste diferit (uneori exprimate cu trăsături scandaloase — unul dintre sloganele susținătorilor lui Iliescu de la începutul anului 1990 a fost „Nu ne vindem Țara!”).
Primul mandat real de președinte
La alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, primele alegeri de după înlăturarea de la putere a PCR, și singurele de până acum cu un singur tur de scrutin, este ales președinte al României, pe durata unui mandat de 2 ani. După instalarea în funcție și victoria FSN în alegerile legislative, l-a numit prim-ministru pe Petre Roman, la început considerat un acolit politic al noului președinte. În urma unor conflicte între grupările formate în interiorul partidului, autoritățile au făcut apel la mineri pentru a veni în București să intimideze protestatarii anti-comuniști și să protesteze împotriva guvernului. Aceste evenimente au degenerat în ceea ce s-a numit Mineriada din septembrie 1991. În urma acesteia, Roman a demisionat din funcția de prim ministru.
În 1991, este formulată și adoptată prin referendum noua Constituție. În 1992, în urma primelor alegeri prezidențiale desfășurate în prevederile constituționale, Ion Iliescu a câștigat alegerile cu 61% din voturile exprimate în al doilea tur. Potrivit unor analiști politici români, cum ar fi Daniel Barbu sau Dan Pavel, alegerea sa s-a bazat aproape exclusiv pe voturile populației din zona rurală, a muncitorilor din clasa de jos care au fost manipulați și dezorientați de mass-media controlată de stat (Televiziunea Română a fost singurul post TV până în 1993).
În timpul primului mandat constituțional al lui Iliescu, România s-a stabilizat și democratizat parțial, trecând, lent, de la economia dirijată spre o economie de piață; a reluat relațiile externe cu țările din Uniunea Europeană și NATO, și s-au introdus reforme sociale și economice incipiente care au demarat o îndelungată perioada de tranziție a țării spre democrație. Iliescu a beneficiat de sprijinul guvernului, dominat de Partidul Democrației Sociale din România (PDSR), aflat într-o coaliție cu câteva grupări neo-comuniste și naționaliste (PRM, PUNR, PSM — denumite de presa de opoziție „Patrulaterul Roșu” pentru rezistența opusă oricăror reforme profunde. Coaliția a mai fost denumită și Pentagonala roșie atunci când era inclus și PDAR-ul lui Victor Surdu). În 1996, candidează pentru un nou mandat, din partea PDSR. În turul 1 s-a clasat pe primul loc, cu 47,34% din opțiunile de vot, fiind depășit în turul 2 de Emil Constantinescu, candidatul CDR, cu 8,82% de voturi diferență.
Al doilea mandat
În alegerile din 2000 a candidat din nou și a câștigat în turul al doilea în fața ultra-naționalistului Corneliu Vadim Tudor. Și-a început al doilea mandat constituțional și al treilea de facto la 20 decembrie 2000 și l-a încheiat la 20 decembrie 2004 când Traian Băsescu a devenit președinte. A câștigat alegerile din 2000 în urma nemulțumirilor populației față de reformele economice dure din precedenții patru ani duse de guvernarea de centru precum și de instabilitatea politică și de luptele interne din coaliția de guvernare. Populația urbană având de ales între Vadim Tudor și Iliescu a preferat să se abțină sau să voteze cu Iliescu.
Guvernul Năstase, venit la putere în acest mandat al lui Iliescu, a continuat o parte din șirul reformelor începute de guvernele anterioare între 1996 și 2000. În timpul celui de-al doilea mandat al lui Ion Iliescu, România a aderat la NATO și a finalizat negocierile pentru aderarea la Uniunea Europeană. Una dintre acțiunile instituției prezidențiale în timpul celui de al doilea mandat al lui Ion Iliescu a fost înființarea „Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România”, în urma unor incidente diplomatice cauzate de negaționismul Holocaustului practicat de figuri importante din conducerea țării. Comisia, condusă de laureatul Premiului Nobel pentru Pace Elie Wiesel a întocmit un raport privind Holocaustul în România, raport asumat și declarat „document de stat” de către Ion Iliescu.
Mineriada
Iliescu, împreună cu alte figuri din conducerea FSN , ar fi fost responsabil pentru chemarea minerilor din Valea Jiului la București în ianuarie și iunie 1990 pentru a pune capăt protestelor cetățenilor adunați în Piața Universității din București , proteste îndreptate împotriva foștilor lideri comuniști din România (ca el însuși). Termenul peiorativ pentru această demonstrație a fost Golaniada. Pe 13 iunie, o încercare a autorităților de a îndepărta din piață aproximativ 100 de protestatari, care rămăseseră în stradă chiar și după ce alegerile din mai îi confirmaseră pe Iliescu și FSN, a dus la atacuri împotriva mai multor instituții ale statului, precum Ministerul de Interne, Prefectura Poliției București și Televiziunea Română.
Iliescu a lansat un apel către poporul român să vină să apere guvernul, determinând mai multe grupuri de mineri să năvălească asupra capitalei, înarmați cu bâte și ciomege de lemn. Aceștia au devastat Universitatea din București , unele redacții de ziare și sediile partidelor de opoziție, susținând că acestea erau paradisuri ale decadenței și imoralității – droguri, arme de foc și muniții, „o mașină de scris automată” și monede false.
Mineriada din iunie 1990, în special, a fost subiectul unor critici ample, atât pe plan intern, cât și internațional, istoricul Andrei Pippidi comparând evenimentele cu Noaptea de Cristal din Germania nazistă . Anchetele guvernamentale au stabilit ulterior că minerii au fost infiltrați și instigați de foști agenți ai Securității. În februarie 1994, un tribunal din București „i-a găsit pe doi ofițeri de securitate, colonelul Ion Nicolae și subofițerul Corneliu Dumitrescu, vinovați de jefuirea casei lui Ion Rațiu, o figură de frunte în Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat , în timpul incursiunii minerilor și de furtul a 100.000 de dolari”.
Judecările în dosare
În iunie 2009 Ion Iliescu a fost scos de sub urmărire penală în dosarul „Mineriada 13-15 iunie 1990”, în care era acuzat de genocid, complicitate la tortură, propagandă pentru război, tratamente neomenoase, distrugere, favorizarea infractorului și complicitate la rele tratamente. În octombrie 2015 presa a anunțat că a fost pus sub urmărire penală în același dosar, pentru infracțiuni contra umanității.
Pe 13 iunie 2017 a fost trimis în judecată alături de Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Virgil Măgureanu, Miron Cozma și alții, pentru infracțiuni contra umanității. Procesul a fost suspendat pe durata stării de urgență declarate ca urmare a pandemiei COVID-19. În data de 10 decembrie 2020 instanța a decis retrimiterea dosarului la Parchet, pentru refacerea rechizitoriului.
În data de 9 aprilie 2019 a fost trimis în judecată alături de Gelu Voican Voiculescu și Iosif Rus pentru crime împotriva umanității, în Dosarul Revoluției. În data de 24 februarie 2023 Înalta Curte de Casație și Justiție și-a declinat competența de judecare a cauzei în favoarea Curții de Apel București. Curtea de Apel București a constatat în data de 25 octombrie 2023 legalitatea sesizării instanței precum și legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală. În data de 14 iunie 2024 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis contestațiile formulate de inculpați.
Iliescu și frica de Regele Mihai I
În 1992, guvernul român i-a permis regelui Mihai I să se întoarcă în România pentru sărbătorile pascale. Peste un milion de oameni au venit să îl vadă la București. Speriat că România ar putea redeveni o monarhie, Iliescu i-a interzis regelui să mai viziteze țara timp de 5 ani. În 1997, după ce puterea a fost preluată de Emil Constantinescu, guvernul i-a restabilit cetățenia și i-a permis să viziteze din nou țara.
Starea de sănătate
Din pricina vârstei, Ion Iliescu nu a mai avut prezențe în spațiul public încă din 2017. La alegerile din 2019 și 2020 acesta a cerut urnă mobilă, la domiciliul său din cartierul Primăverii, București. La alegerile din 2024 și 2025 nu a mai solicitat acest lucru. L-a felicitat, însă, pe președintele Nicușor Dan pentru victoria sa, într-o postare pe blogul său personal.
În aprilie 2019, Ion Iliescu a fost operat de medicii de la Institutul ”C.C. Iliescu”, diagnosticul său fiind pericardită lichidiană – tamponadă cardiacă. Acesta efectua periodic controale la Spitalul Elias din Capitală.
Pe 9 iunie 2025, Ion Iliescu a fost internat în Unitatea de Terapie Intensivă a Spitalului Clinic de Urgență Prof. Dr. Agrippa Ionescu din București, din cauza unor probleme respiratorii. Pe 15 iunie, starea sa a fost raportată ca fiind stabilă, fiind diagnosticat cu cancer pulmonar și supus unei proceduri endobronșice sub anestezie generală în ziua următoare. Până la 18 iunie, starea lui Iliescu s-a înrăutățit, iar în aceeași zi a fost din nou supus unei intervenții endobronșice pentru menținerea permeabilității căilor aeriene superioare. Pe 19 iunie, starea sa a fost raportată ca în ușoară ameliorare.
Pe 2 august, spitalul SRI a transmis că starea sa este foarte gravă, starea de sănătate generală fiind deteriorată, „cu instalarea progresivă a disfuncțiilor multiple de organe, cu afectare respiratorie severă și rezervă ventilatorie semnificativ redusă.” Acesta a beneficiat de terapie intensivă maximală, sub supravegherea echipei medicale.
