Din când în când mă reîndrăgostesc de lume. Se întâmplă aproape de fiecare dată când circul fără mașină. Așa s-a întâmplat și zilele trecute, drept care am redescoperit transportul în comun. Dar și oamenii. Oamenii vii, reali, în trei dimensiuni, nu umbre fugitive pe parbriz.

Drept care iar m-am îndrăgostit de ei. De toți. A existat, e drept, un vector purtător, un catalizator al acestei efuziuni sentimentale: un grup de patru adolescenți, băieți de vreo 16-17 ani, care făceau tot ceea ce e normal să facă la această vârstă, mai ales în public : se hârjoneau, se ironizau unii pe alții, salutau fals ceremonios fetele pe lângă care treceau, mureau de râs din te miri ce.

Nimic agresiv, nimic deranjant, nimic deplasat. Nu pentru mine, cel puțin. Știu că există adulți care și-ar dori ca tinerii să poarte tot timpul cravate, cămăși albe, sacouri sobre, eventual cotiere. Să stea drepți, în picioare, și să nu scoată nici un sunet. Slavă Domnului, nu se poate. Slavă Domnului de două ori, nu mi-am schimbat niciodată părerea.

Ca să mă uit și eu urât la tinerii care se dau într-un spectacol absolut firesc ar trebui să uit că la 15, 17 sau 19 ani ne opream pe marginea trotuarului și, arătând spre o clădire de vizavi, strigam ”Uite! I-a tăiat degetul să-i ia inelul!

I-a tăiat mâna să-i ia brățara! I-a tăiat gâtul să-i ia cravata!”, până se strângea lumea lângă noi.
Să uit cum am plimbat zile întregi o anvelopă în lesă, atrăgând atenția trecătorilor că Vasilică mușcă rău? Să uit ce simțeam, ce gândeam și cum eram atunci? Dar n-am uitat.

(T.C.Z.)