În publicitate se câștigă bani serioși. Mai puțin acum, în vremuri de criză, totuși mult peste medie. În condițiile astea e imposibil să nu te întrebi cum își merită oamenii aceia banii. De pildă, cei care au discreditat grav un lanț de magazine umplând orașul de afișe care sărbătoreau ”10 ani de prețuri explozive”. Explozive?! Asta au vrut să spună?!
Observații sunt mai multe, dar deasupra tuturor tronează publicitatea superagresivă. Când încerci să citești ceva de pe un site oarecare și te trezești cu ecranul inundat de o reclamă care – în ciuda prezenței salvatorului X și a unui text de genul ”Dacă doriți să accesați imediat pagina dorită apăsați aici” – nu se dă dusă decât cu greu, ajungi să simți nevoia imperioasă de a sta de vorbă față-n față fie cu autorul agresiunii, fie cu așa-zisul lui beneficiar, ca să-l întrebi ”Chiar credeți că VREODATĂ o să accept să cumpăr un produs care a intrat cu forța în viața mea? Poate să fie o mașină care merge fără carburant, atinge suta într-o secundă și costă 870 de euro cu toate taxele incluse, tot n-o s-o cumpăr!”.
Reclamă agresivă în sensul bun al expresiei, înseamnă o mie de bannere în oraș, dar nici unul de care să te împiedici, să te plesnească peste față, să fii obligat să-l dai tu la o parte cu mâna ca să poți trece mai departe.
Asta ca să nu mai vorbim despre publicul-țintă, gândindu-mă la cutiile poștale ale bătrânelelor singuratice, invadate de promovarea uneltelor de tâmplărie sau despre șomerii care află cum pot petrece un sejur de vis în Bahamas … .
(T.C.Z.)
