L-am lāsat pe aici prin România și nu-l mai gāsesc !
Bietul de el, s-a nāscut greu. În jur era numai sânge, dar probabil āsta era prețul cerut pentru a pogorî și în ograda mea din ”Poiana Maicii Domnului”. Apoi, s-au pornit alte greutāți inerente orcārui început, poate și pentru faptul cā eu eram prea tânār și nerebdātor sā-l vād ce poate, iar el prea mic și neajutorat. Acum regret cā nu am avut priceperea sā-i controlez evoluția.
Excesiv de încrezātor, l-am dat într-o duminicā de mai, pe mâna unui bātrânel ce a venit zâmbind la mine, spunându-mi cā piața e plinā de golani, iar Viitorul nu trebuie crescut cu ”sula în coaste”. Doamne, cât de naiv am putut sā fiu!
Abia dupā ce am vāzut cum este caftit cu sālbāticie de minerii aduși să-mi puie panseluțe în jardinierele de la ferestrele ce dādeau spre Europa, mi-am dat seama cā scârnăvia aia de moș nomenclaturist era învāțācelul eminent a lui Stalin, Hrușciov, Brejnev și toți muscalii puși sā ne oblige în a ne procreea îmbrācați în salopete, cu lāmpașele în frunte, cu ochii închiși, în ritmuri de cântece patriotico-muncitorești și cu carnetul de partid unic între picioare.
Sārmanul meu Viitor, a crescut cum a crescut, amāgit de Convenția celor 15000 de specialiști ce prevesteau apariția miraculoasă a luminiței de la capătul tunelului, batjocorit de revenirea moșului clepto-comunist, miștocārit de marinarul ce trāgea pe nas spanac tocat și uscat în fiecare searā în jurul orelor 18 la Gala Desenului Animat, alāturi de Olive care era blondā , sau mai grav, de șifonierul german în trei canate instalat la Cotroceni, drept mare speranță a visului românesc și a industriei de prelucrare a lemnului, moartă de șapte ani, ucisă fiind de un prieten austriac.
Amețit și nāucit de cap, Viitorul meu a luat-o aiurea pe câmpuri, unde vedea cu ochii. A cutreierat prin ruinele fostelor platforme industriale, pe dealurile unde odinioarā erau falnice pāduri, prin munții de gunoaie cu pântecele secătuite de ”investitorii strategici, prin porturile fārā vapoare, prin spitalele fārā medici, prin școlile cu dascāli sāraci și triști, prin cazārmile fārā armatā, doar cu câțiva tineri curajoși, echipați și înzestrați cu tehnicā de la tomberonul celor care ne-au vândut ca pe niște sclavi în 43 în târgul Teheranilor, pentru ca acum sā ne învețe ei cum stā treaba cu valorile și libertāțile fundamentale.
După atâtea pățanii, Viitorul meu ori este pierdut definitiv în spațiu românesc, ori traumatizat de ce se întâmplă PAS cu PAS în țara LUCRULUI BINE FĂCUT, stă încă pitit, tremurând de spaima facturilor, inflației galopante și instabilității instaurate de politicienii români care nu se înțeleg între ei, dar formulează pretenția ca Europa să-i înțeleagă pentru a le desfunda potecuța spre Schengen. Sincer să fiu, ca om normal, plătitor de biruri împovărătoare, pagubit de Viitorul pierdut, irosit sau sechestrat de imbecilii nesătui de bani și putere, chiar nu mai am puterea să înțeleg ce beneficii mi-ar aduce mie și milioanelor de români de teapa mea, minunea de accedere în zona lui bade Schengen.
Dezamăgirile și greutățile oferite de țara condusă de șifonierul în trei canate în care sunt depozitate doar crose de golf, mi-a cam tăbăcit pielea și ascuțit simțurile, astfel încât nu mai cutez să cred că Viitorul meu a tulit-o deja spre zona Schengen. În plus de asta, consider că dacă nu am izbutit să-l găsesc de tânăr în a mea patrie, n-am cum să dau de el aiurea prin Europa, acum, spre finalul maturității înaintate. Dar asta nu înseamnă că nu-i sfătuiesc pe tineri să creadă în viitorul lor, și să se pornească neîntârziat la întâlnirea cu el, oriunde în lume cred ei că-l pot realiza, căci aici este prea multă nesimțire, scandal și lingușeală, caracteristici tipic românești ce spulberă orice speranță, orice vis, orice viitor.
Cât despre mine și viitorul meu pierdut…abandonez căutările, dar rămân aici să sting lumina!
Jurnalist GABRIEL BALAN
