SPIRIT CIVIC – Un 10 august, văzut prin ochii lui Dorin Chirilescu.

Îmi amintesc destul de bine ziua de 10 august.

Nu ratasem nicio manifestare de acest gen din capitală, de unde echipat cu camera foto, telefonul și cu bateriile de rezervă, transmiteam live pe rețelele de socializare materiale necenzurate, neprelucrate, pentru a-i informa pe băcăuani în mod obiectiv.
Mă contactaseră foarte mulți prieteni care veniseră în țară, unii special pentru protest, alții în vacanță dar care doreau să vină și ei la București, iar energia lor m-a contaminat instant.
Deși urma să mă căsătoresc peste doar opt zile și eram în ultimele pregătiri pentru eveniment, am reușit să o înduplec pe Roxana să mă lase să plec, cu promisiunea că nu voi sta mai mult de ora 21:00 și că mă voi întoarce cu primul tren disponibil, care din ce țin minte, era în jurul orei 23:00.
10 august a debutat cu o călatorie de cinci ore și ceva cu trenul, după ce în prealabil ne pregătisem cu merinde, pancarte, două baterii externe și multă speranță că o eventuală participare masivă a populației la protest ar fi atras atenția guvernului Dăncilă asupra faptului că măcelărirea legilor justiției și a Codurilor Penale, demiterea procurorului-șef al DNA – Laura Codruța Koveși, sau chiar puternicul curent anti-european proaspăt lansat de PSD erau inițiative ce depășiseră cu mult limita normalității ce caracterizează un stat european sănătos.
Ovidiu m-a luat de acasă și am ajuns la gară exact la timp. Acolo am întâlnit un grup de aproximativ 15 tineri care mergeau și ei la protest, îmbrăcați în tricouri cu #fărăpenaliînfuncțiipublice, semn că apelul românilor din diaspora de a se alătura protestului lor avusese ecou.
În tren am făcut și primul live, prin care anunțam că venim la București și lansam un apel către băcăuanii care plecaseră deja, să ne întâlnim într-un punct comun pentru a forma un grup.
Se anunța un protest la fel ca celelalte, pașnic, cu mesaje haioase dar pline de adevăr, cu lume faină reunită într-o piață cu nume simbolic “Victoriei”, în fața unei clădiri ocupate de un guvern care nu mai reprezenta nicicum voința poporului, ci doar un grup de interese obscur.
Am ajuns în piață în jurul orei 18:00 și am pornit live-ul pentru a transmite în direct deoarece știam că dacă mai aștept, e posibil să nu mai prind rețeaua.
Oamenii erau deja prezenți în număr mare și îmi aduc aminte că după trei sau patru treceri prin mulțime mi-a sărit în ochi un amănunt demn de precizat: nu existau gunoaie, toată lumea strângea resturile în niște pungi care erau depozitate civilizat, asta în comparație cu proaspătul miting al PSD care lăsase dezastru în urma participanților.

Erau persoane de toate vârstele, de la tineri, părinți cu copii și până la bătrâni veniți alături de familie să își exprime gândul. Atitudinea. Te uitai în jur și îți spuneai cu vocea minții că țara asta totuși nu e pierdută și că mai există suficienți oameni sănătoși la cap care au învins sentimentul de nepăsare sau de frică și au decis să vină să le spună celor care dețineau puterea exact ce credeau despre ei.
M-am întâlnit și cu câteva personalități din media, pe care le-am rugat să transmită un mesaj celor de acasă și care ne urmăreau, pentru a le întări încrederea că și vocea lor avea ecou, mai ales că în Bacău ieșiseră peste 5000 de oameni în stradă, ceea ce era un eveniment fără precedent pentru județul condus de atâta timp de partidul roșu.
Pe la 19:00 deja simțeam gazele.
Nu avusesem contact cu acea substanță până atunci și nu știam cum să reacționez. Probabil cu ajutorul adrenalinei, am trecut dinspre Pasajul Victoriei înspre Muzeul Antipa de trei ori în 20 de minute și deși eram amețit la propriu, am continuat să transmit live până am rămas fără baterie.
Eram șocat de frecvența cu care veneau vaporii de gaze, dar mă încuraja încăpățânarea cu care oamenii reveneau după fiecare val. Pur și simplu nu renunțau și reveneau la locurile ocupate anterior, convinși că sunt acolo pentru ei și pentru familiile lor. Astfel m-am întors și eu cu ei.

În jurul orelor 22:00, după ce am înlocuit și ultima baterie de rezervă, am rămas fără urmă de semnal la telefon, astfel am luat camera și am filmat tot ce vedeam în jur. Lumea era din ce în ce mai agitată și putea să citești un amestec de îngrijorare și furie pe ochii tuturor, pentru că ceea ce se întâmpla era aproape de neconceput. Nu mai existase un precedent, iar lumea prezentă venise pentru a participa la un protest pașnic, nicidecum un asalt de gaze folosite în general la protestele violente.
Am încercat să mă strecor înspre gardul de la Palatul Victoria, pentru că nu înțelegeam de ce jandarmii continuau să dea cu gaze, deși majoritatea celor prezenți stăteau pe loc. Apoi am observat un grup restrâns de indivizi cu fețele acoperite, care trăgeau de garduri și aruncau cu bidoane în jandarmi, practic furnizându-le un motiv pentru a continua să împrăștie substanța toxică.

Era evident faptul că acel grup acționa în coordonare cu jandarmii pentru a dispersa mulțimea, care repet, în marea majoritate, venise la o manifestare pașnică.
S-a strigat demisia de atâtea ori, încât chiar mă gândeam că ne va rămâne în minte ca o melodie pe care o auzi la radio și pe care apoi o porți în gând ore în șir…

Pierdusem noțiunea timpului. Știu că am filmat atunci când pompierii o duceau pe targă pe fiica senatorului USR Vlad Alexandrescu, apoi am prins niște cadre cu pompierii care erau tratați de colegi pentru că fuseseră ei înșiși gazați, iar la un moment dat a început nebunia.

Eram la vreo 50 de metri de gardul din fața palatului când la un moment dat, Jandarmeria pur și simplu ne-a atacat. Nu am auzit niciun semnal acustic, nu am văzut vreo lumină, ci m-am trezit cu o mare de oameni venind spre mine care practic călca totul în picioare din cauza panicii. Cred ca am apucat să strig la Ovidiu să fie atent, dar l-am pierdut în câteva secunde din vedere și m-am trezit aproape strivit de mașinile și carurile TV poziționate chiar în fața muzeului Antipa, care lăsau un spațiu prea îngust de trecere pentru a face față mulțimii care te împingea într-un ritm îngrozitor. Sincer, am crezut că voi fi călcat în picioare. În tot acest timp, camera a rămas pornită. E greu să descrii în cuvinte acele imagini.

După ce am reușit să trec de carurile TV, a venit un al doilea val de asalt, iar lumea s-a panicat din nou și a venit spre mine (eram undeva în fața muzeului, aproape de stradă). Realizând că nu pot fugi spre stradă pentru ca nu mai aveai unde, jandarmii eliberaseră o cantitate impresionantă de gaz, iar norul practic ne tăiase calea, am fugit în dreapta muzeului, crezând că vom putea scăpa prin spațiul verde ce îl înconjoară.

Panica se răspândise rapid, iar femeile începuseră să țipe. În stânga mea era o doamnă cu doi copii și cu toții fugiseră la fel ca și mine, în dreapta muzeului, dar din cauza panicii, niciunii nu am realizat că acolo era un gard, și că deși se zăreau lumini în apropiere, nu aveam nicio scăpare. Rămăseserăm cu toții blocați în acel gard la o distanță de vreo trei patru metri până la șosea. Mi s-a părut că nu se mai termina.
Norul care ne ajunsese era atât de dens, încât aproape nu mai puteai vedea nimic. Eram prinși între nor și gard. Ce senzație blestemată să fii gazat. Simți cum mii de ace îți invadează plămânii și vrei să respiri și nu poți. Pur și simplu nu poți. Și intri în panică, de teama că vei muri asfixiat. Apoi am auzit-o pe acea mamă care își căuta copiii în genunchi, iar ei țipau către ea speriați că nu știu unde sunt și nu pot respira.
Cred că am prins-o de mână și i-am strigat “ – nu pe acolo, e înfundătură, pe aici!”.

Apoi am reușit să ieșim din nou la stradă.

Simțeam cum îmi ardea fața de parcă cineva aruncase cu apă opărită peste mine. Când mi-a revenit vederea, am fost șocat să îi văd pe pompierii SMURD cum se țineau cu mâinile de fețe și cum încercau să se ocrotească, fără să îi mai observe pe cei din jur. Erau un haos total, fiecare scapă cum poate.

Îmi mai amintesc că am luat camera și m-am dus la dispozitivul de jandarmi proaspăt regrupat în zonă pentru a-i întreba dacă și-au dat seama ce au făcut, că au gazat mămici și copii. Eram furios. Cred că cineva m-a și recunoscut, pentru că am auzit o voce peste umăr “stai așa, ăsta-i de la noi, e spirit civic.” Au venit lângă mine și ei și alții, și au început să le reproșeze oroarea.

Apoi mi-am adus aminte de telefon și am încercat să-i sun pe cei care erau cu mine, pe Lori, pe Ovidiu, nu știam unde sunt. Ei fuseseră alungați pe partea cealaltă, înspre pasaj, dar erau ok și au venit spre mine.

Unul dintre cei care erau cu noi îl cunoștea pe Doru Mărieș și aflând că e la Realitatea în direct, îi da un mesaj că avem material video și întreabă dacă e nevoie să îl aducem. După câteva minute ne răspunde că da, astfel ne îndreptăm spre mașina sa.

Îmi aduc aminte că am început să coborâm spre Bdul Ion Mihalache, unde am asistat la o scenă ca în filme. Am ieșit în intersecție exact între o bandă de huligani care incendiaseră niște coșuri de gunoi ce se aflau în dreapta și un pluton de jandarmerie care se pregătea să îi atace din stânga. Am zis Doamne, nu se mai termină!?
Am trecut repede strada și am luat-o cumva printre blocuri de am ocolit vreo 2 km, dar nu conta, de la adrenalină aveam forța să alerg încă pe atât.
Atunci am postat pe Facebook “Am scăpat. Sunt ok.”
În final am reușit să ajungem la Realitatea, unde le-am dat materialul din care o parte a fost și difuzat. În timp ce povesteam operatorilor ce am văzut, producătorul impresionat fiind, m-a rugat să intru în direct 15 minute să povestesc și celor de acasă. Am rămas în platou până la final, iar după, prietenii ne-au dus cu mașina la gară.
Pierduserăm biletele care nu mai puteau fi schimbate, astfel am luat alte bilete pentru un tren care pleca dimineață.

Ovidiu a adormit cu capul pe masa de la McDonalds în timp ce eu mă tot gândeam la ce inconștient am fost și la faptul că nu am realizat nicio clipă că dacă se întâmpla ceva grav, nu aș fi ajuns la propria nuntă.

Nu cred că cineva poate să înțeleagă pe deplin asemenea clipe decât atunci când le trăiește pe propria piele.

Apoi am revenit la Bacău, iar după câteva zile m-am prezentat la Urgențe cu o laringită acută și cu o migrenă ce nu trecea nici cu mama nurofenului și care se accentua atunci când mă ridicam brusc din pat.
Nici acum nu îmi vine să cred că am scăpat teafăr și am și ajuns la propria nuntă întreg.
Răgușeala nu mi-a mai trecut și m-am ales și cu o sensibilitate la plămâni, amintire.
Cred că societatea civilă și-a făcut datoria, iar acum e rândul partidelor din opoziție să demonstreze că declarațiile publice de susținere vor fi însoțite de măsuri concrete de prevenire a unor asemenea evenimente din momentul în care vor fi investite prin vot popular pentru a prelua puterea.

Această relatare va face parte din cartea “10 august” a domnilor Grigore Cartianu și Laurențiu Ciocazanu, care va fi lansată la târgul Gaudeamus din București în ziua de vineri, 22 noiembrie 2019, ora 18:00.

Show More

Related Articles

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error: