Sărbătorim. Nu neapărat noi, ci sunt niște evenimente organizate de către tot felul de autorități. Plus liber pentru bugetari. Este vorba despre 24 ianuarie, ziua Unirii Principatelor. Se scrie cu majuscule deși, dacă ești cetățean din zona asta de țară, adică din Moldova, nu prea ai de ce scrie astfel. Și nu este despre faptul că aș avea alte sentimente decât ale unei Românii puternice, conectate la Europa dar și în alte piețe mondiale, ci despre fapte concrete din istorie. Să mă explic.
Sigur nu se învață asta în școlile din România, nu s-a învățat vreodată, iar cutumele vechi ne urmăresc și acum. Poate și de aia lipsa de pasiune a tinerilor pentru istorie. Cândva, pe la mijlocul anilor 90, istoricul Florin Constantiniu a scris o carte mai mult decât interesantă, care se numește ”O istorie sinceră a României”. Mai apoi, istoricul Lucian Boia, cu toate păcatele lui, a scris mai multe cărți despre demitizarea unor îndoctrinări din trecut. Sinceritatea este baza istoriei. Dacă vrei să ai viitor trebuie să știi despre trecut, cu bune și cu rele. De aia, în ciuda tuturor manifestărilor fără substanță despre 24 ianuarie, făcute de niște cozi de topor care nu știu nici măcar istoria aia manipulată de comunism, e indicat să cunoaștem despre ceea ce a însemnat pentru noi, locuitori ai Moldovei, unirea cu Țara Românească.
În afară de idealul național, de zbaterile lui Alexandru Ioan Cuza, un personaj luminos până la un punct, cu mult mai inteligent decât vremurile în care a trăit, din punct de vedere economic Moldova a pierdut. Toate resursele, superioare celor din Țara Românească, s-au evaporat la București. O capitală care a muls tot ceea ce putea mulge din pseudo-provincie. Tot la fel s-a petrecut și cu Transilvania, după 1918, de au ajuns marii politicieni transilvăneni, în frunte cu Iuliu Maniu, să regrete modul în care s-a realizat unificarea. La fel a simțit și Ion Creangă, una dintre cele mai cunoscute personalități literare ale României. Tot așa, Mihai Eminescu. La fel bucovinenii și basarbenii, după 1918. Culmea, toți mari susținători activi ai unirii. Până și Kogălniceanu, primul premier al Principatelor Unite, a strâmbat din nas când a văzut ce înseamnă București, în anii ce au urmat Micii Uniri.
La fel se petrece și acum. Moldova este rezerva României. Ca să glumim amar, literatura română, fără moldoveni, se termina la pagina 5. Și România se sfârșea dacă nu exista Moldova ca refugiu pentru toate instituțiile românești de la București, în timpul Primului Război Mondial. Dacă nu se băteau soldații moldoveni, în izmene, la Mărășești. Astea nu contează pentru Bucureștiul ulterior. Nici azi, când suntem europeni cu acte în regulă, când Europa este regională, în primul rând, când cel mai mult contează comunitatea și tradiția locală, fie ea culturală sau culinară, România tot centralizată trăiește, cu ora exactă de la București. Dacă este să pricepem ceva din trecut dar și din prezent, pentru ardeleni Clujul e mai important decât Bucureștiul, la fel Sibiul sau Târgu Mureș. Banatul poate fi fruntea pentru că există Timișoara și Arad, în Dobrogea e Constanța iar aici, în Moldova, Iași, Bacău, Suceava. Centralismul a fost într-o perioadă, trăim în momentul deciziei cât mai aproape de cetățean. Unirea despre asta este vorba: suntem cu toții, într-un stat unitar, dar cu identități regionale.Unitate prin diversitate. De aceea, capitala la Iași e mai aproape decât cea de la București.
PS: Între noi fie vorba, singurii reprezentanți locali care au avut o atitudine normală și europeană cum e europenitatea de astăzi, au fost două administrații: cea a lui Sechelariu, din care am făcut parte determinantă, și, pe alocuri, cea a lui Stavarache. Cu restul a cam făcut Centrul ceea ce a vrut politicianul de la Palatul Victoria.
LLI-Lucaș, contributor Radio Easy
