În urmă cu câțiva ani, autoritățile și presa au descoperit că în România funcționează cea mai mare universitate din lume. Nu ca rezultate, ci ca număr de studenți, majoritatea, fireşte, fără prezență fizică, întrucât instituția nu preluase Sala Polivalentă.
Oare de ce există facultăți? Ca să ia nişte cetățeni nişte diplome? Cunosc o persoană cu patru licențe și trei masterate. Care are o slujbă modestă și un salariu pe măsură. Pe măsura slujbei, nu a licențelor.
Răspunsul normal, este, cred: Există facultăți pentru că, în cadrul lor, oamenii să primească acele cunoștințe care le-ar putea fi folositoare pentru a urma o anumită profesie și/sau o anumită pasiune. Să admitem, așadar, și scopurile nemateriale. Poate avea sens să urmezi cursurile unei facultăți nu neapărat pentru a face bani sau carieră din respectiva ocupație. Dar să faci ceva.
Anual, în România absolvă peste 550 000 de studenți, din care 40% își găsesc un loc de muncă dar nu neapărat în domeniul pentru care s-au pregătit. Există o disproporție uriașă între cererea și oferta de locuri de muncă. Cu toate acestea, facultățile continuă să producă absolvenți pe bandă rulantă. Facultățile de Teatru, de stat, scot 250 de actori anual. 2 500 într-un deceniu! Câți ați putea numi dintre ei?
La universitățile particulare e pe bani. Cu cât mai mulți, cu atât mai bine. Școala ia bani, tinerii iau patalamale, părinții sunt mândri, toată lumea e mulțumită, chit că n-ai ce face cu hârtia aia.
În străinătate! Ei, da, în străinătate…
(T.C.Z.)
