Mă ia cu nervii când văd politrucii de prin inspectoratele școlare, pe primarii neterminați, pe tot felul de consilieri posibili candidați, pe senatori și deputați, pe europarlamentari și alți viermișori dintr-ăștia cum se înfruptă din cadavrul învățământului românesc. O fac la fiecare început de an școlar. Directorii de școli fac sluj în fața lor și le pun microfoanele sub nas iar, de acolo, nevertebratele scot pe gură nimicuri și inepții îmbrăcate în cuvinte care unora – mai prostovani decât ei – li se par importante.
Începe un nou an școlar, în al nu știu câtelea an de „Românie educată”, iar situația la zi arată precum o hazna din curtea unei școli dărăpănate din zonele rurale ale țării. Suntem cu mai bine de 60 de procente de elevi analfabeți funcțional, cu vreo 20 de procente de analfabeți, avem o programă școlară care e făcută din burtă, de niște îmbuibați de la București care ori nu pricep nimic ori nu vor să priceapă. Cel mai probabil, ultima variantă. Căci cine dintre politicienii de azi își dorește un popor educat? Răspunsul este simplu: mult prea puțini. Este mai facil să ai o turmă ignorantă pentru care educația este doar ceva de bifat în viața ei presărată de idealuri mici și nesemnificative la nivel de comunitate.
Am ieșit din topul 1000 mondial cu universitățile noastre. Și acolo este un sistem bazat pe pile, relații, încrengături. Nu se face cercetare universitară reală, articolele publicate de profesorii universitari români nu contează la nivel european. Se împart titluri pompoase și se mângâie orgolii. Cam atât. Care-i mai răsărit dintre studenți sau dintre lectorii și profesorii universitari mai tineri visează doar să plece în locuri în care munca lor este respectată. Preuniversitarii s-au blazat în marea lor majoritate și, în cazul în care vor să miște ceva în sistem, sunt puși la zid de directorii numiți politic sau de politrucii din inspectorate.
Elevul a rămas ultimul, sprijinit doar de familie, acolo unde familia își dă interesul și are posibilități financiare să o facă. Ne mai buricăm din când în când, pe rețelele de socializare, atunci când vreun olimpic răsare sporadic. Care olimpic vrea să plece imediat în vest după ce termină liceul sau vreo universitate din țară.
S-a tot vorbit despre reforme în ultimii 30 de ani. Rezultatele arată că fiecare dintre guverne și miniștrii ai educației, cu doar vreo două excepții în ceea ce privește miniștrii, ar merita să dispară din istoria recentă. În fapt, privind în urmă, singura reformă în educație a făcut-o Spiru Haret. Și atunci cu tot felul de piedici. De aia au ieșit Eliade, Cioran, Brâncuși, Enescu, ca să aduc în discuție doar câțiva dintre marii români cunoscuți în întreaga lume. Și între noi fie vorba, comunismul nu a adus reformă. Singura bilă albă a fost alfabetizarea maselor, în rest totul a fost propagandă pentru crearea „omului nou, multilateral dezvoltat”. Trauma educațională a acelor ani se simte și acum.
Ce-o fi de făcut? 10 la sută pentru educație, o programă bazată pe nevoile elevilor, interconectarea învățământului cu piața muncii, alocări de fonduri pentru cercetare universitară și inovare. Au făcut-o țările nordice europene, Coreea de Sud, Olanda, Japonia. Iar acum sunt la ani lumină distanță de noi în toate domeniile. Sunt bani pentru așa ceva, sunt chiar foarte mulți bani. Mai mulți decât a avut țara asta vreodată. Doar că sunt direcționați spre tot felul de speciali…
LLI-Lucaș, contributor Radio Easy
